Preiau integral articolul Romania sau Imperiul Roman cu capitala la Bizanţ:

Constantin cel Mare, Sfântul Constantin cel Mare, a fost şi rămâne una dintre cele mai mari personalităţi ale Istoriei. Etnic şi spiritual a fost străromân în cel mai clasic sens al cuvântului. Sau, cu alte cuvinte, el este primul – şi probabil cel mai mare – domnitor român1. Crescut pentru a sluji şi – posibilitatea nu se excludea niciodată în marile familii – pentru a conduce Imperiul Roman, cu multiple legături tracice – atât de sânge cât şi spirituale – convertit la Ortodoxie, dar păstrând în permanenţă o linie diplomatică necesară, totuşi fără a se depărta de Dumnezeu, sinteză a geniului diplomatic şi organizatoric roman şi a entuziasmului şi misticismului traco-ilir, Sfântul Constantin cel Mare rămâne o pildă de neegalat în toată istoria civilizaţiei creştine. (Tocmai de aceea este şi ponegrit şi antipatizat de cei ce se opun lui Dumnezeu). El s-a născut la Niş şi a crescut în complexul mediu al traco-romanilor şi protoromânilor aflaţi la putere în Imperiu. Ca sugestiv exemplu al sus-amintitei complexităţi este faptul că a trebuit, atunci când tatăl lacom de putere şi-a abandonat soţia – pe Sfânta Elena – să se obişnuiască a trăi între mama vitregă, fiică a lui Maximianus Hercules (deci tot traco-romană) şi mama sa adevărată. Este de mirare cum, în aceste condiţii vitrege, a izbutit să devină creştin, şi încă unul de asemenea impresionantă dimensiune spirituală. Desigur, nu trebuie să idealizăm în stil pietist imaginea Sfântului Constantin. Drumul său către Hristos a fost, ca la aproape absolut toţi oamenii, un drum lung şi greu în care ispitele au fost multe. El a fost multă vreme influenţat de religia tatălui său – pe care sigur, dincolo de nedreptatea făcută mamei sale, l-a iubit şi admirat. Dar în final nu doar a acceptat creştinismul, ci s-a făcut şi propovăduitor al acestuia în tot Imperiul. Şi este cazul să subliniem faptul că a fost propovăduitor al creştinismului, nu persecutor al altor religii. El nu a impus credinţa sa nimănui, chiar dacă şi-a susţinut-o pe a sa şi s-a străduit să creeze armonie între feluritele religii din Imperiu. Introducerea elementelor creştine a făcut-o treptat şi cu multă diplomaţie, evitând tulburările, pe care le considera primejdioase pentru Imperiu2. Acest lucru dovedeşte de altfel şi realitatea şi vechimea adeziunii sale la creştinism.

În acelaşi timp însă a avut grijă şi să îşi îndeplinească îndatoririle creştineşti personale. Să nu uităm că mult admirata biserică Sf. Petru din Roma i se datorează, ca şi cea din Lateran, ca şi Biserica Sfântului Mormânt (a Învierii) din Ierusalim, cea a Naşterii Domnului din Bethleem şi cea a Înălţării de pe Muntele Măslinilor. Tot el a ridicat şi alte locaşuri sfinte la Cirta (Numidia), Nicomedia şi Antiohia şi le-a înzestrat cu mari averi. Alte biserici deosebit de frumoase a ridicat în Bizanţ, cea mai vestită fiind biserica Sfinţilor Apostoli3.

Dar ceea ce conferă domniei sale o semnificaţie care este superioară pentru noi, Românii, celei general creştine, este acel act uimitor al mutării capitalei de la Roma la Bizanţul tracic. Mutarea capitalei are o semnificaţie aparte. Constantin cel Mare nu a fost singurul împărat ce ar fi avut nevoie de un post de conducere mai bine plasat decât Roma. Mai mult, au fost împăraţi care, prin aşezarea preferenţială într-o anumită localitate, fie ea Săruna (Salonic), Sirmium sau alta, au transformat respectiva localitate într-un fel de capitală personală4. Gesturile acestea erau totuşi extrem de limitate, neavând un caracter oficial şi fiind puţin durabile. Constantin a fost singurul care a îndrăznit să facă acest gest incredibil: să mute capitala Imperiului Roman de la Roma în alt oraş al Imperiului. Roma era Oraşul, era Capitala; toate drumurile duceau la Roma. Cum să o înlocuieşti? Cu ce?

Nimeni n-ar fi îndrăznit, pentru nici un motiv militar sau administrativ, să facă o astfel de mişcare. Dar motivaţiile lui Constantin cel Mare au fost mai profunde decât un simplu calcul militar sau administrativ. Roma era păgână. Constantin cel Mare era creştin. Avea nevoie de o Capitală creştină, nu de una păgână. Centrul de greutate al creştinismului de limba latină se afla în acea vreme în ceea ce mai târziu s-a numit Dioceza Traciei. La răsărit, dincolo de Marea Marmara, elementul romano-tracic era mai slab. Acolo începea amestecul de orientalism şi elenism – ce furnizase Romei atâtea surse de rătăcire şi delir – a se impune peste traco-romani şi creştinism. Că s-a dorit o capitală creştină este evident din multe puncte de vedere. În lipsa trupului, ridicat la cer, al Maicii Domnului s-a ridicat Biserica Sfinţilor Apostoli, unde s-a încercat adunarea moaştelor Sfinţilor Apostoli. Năzuinţa spre un Centru Creştin, spre o Capitală a Creştinilor este evidentă. S-au făcut de asemenea eforturi de a se aduce relicve ale Maicii Domnului şi alte relicve sfinte. S-a încercat ridicarea prestigiului Bizanţului tracic, dându-i-se numele celui ce era pentru păgâni Pontifex Maximus, pentru creştini un sfânt în viaţă, un apărător al credinţei, şi pentru toţi laolaltă un apărător al Patriei, un comandant extraordinar – Constantin.

Pentru Neamul Românesc şi pentru acea latură spirituală care este romanitatea Românilor, mutarea capitalei la Bizanţ este deosebit de importantă. Din acest moment apare Romania, Terra Romanorum. Din acest moment Vechea Romă, ostilă şi străină, este înlocuită de Noua Romă, simbol al tuturor aspiraţiilor religioase, sociale şi economice ale Românilor. Bizanţul post-bizantin detectat de Nicolae Iorga îşi are sursele în această schimbare. Romania avea o nouă Romă, Constantinopole, una care nu mai era duşman ci aliat, părinte, ocrotitor. Cel care cunoaşte mentalitatea românească privitoare la părinţi – orice ţi-ar greşi sunt ai tăi – înţelege de ce, chiar în timpul unor împăraţi nepotriviţi, Românii au privit spre Bizanţ cu mândrie. Trebuie însă subliniat că a fost iniţial un oraş mai mult românesc decât latin – păgânesc – sau grecesc – idem – iar efectul său asupra spiritualităţii româneşti a fost profund. Şi aceasta nu doar în formele până acum cunoscute, relativ târzii. Este locul să reamintim totuşi un element vital pentru înţelegerea romanităţii noastre: centrul spre care Străromânii îşi îndreptau privirile nu era Roma, ci Noua Romă, Constantinopole (Ţarigrad). Romanitatea românească a fost legată astfel întâi de Biserică şi Ţară (Romania / România), iar apoi de Constantinopole şi regalitatea pe care o reprezenta. S-a evitat astfel efectul pe care l-ar fi putut avea mai apoi erorile Romei şi influenţa pe care aceasta ar fi putut-o avea prin Mitropolia Sărunei, subordonată ei atunci când s-a reorganizat Biserica5 şi, depăşind iar limitele lucrării într-un fel, deznaţionalizarea provocată de Roma în Dalmaţia secolelor X-XI, de exemplu.

Decăderea stopată de Constantin cel Mare a reînceput, din nefericire, sub urmaşii săi. Lipsit de atât de fina şi necesara dreaptă judecată a tatălui său, Constantinus II se va amesteca în probleme ce îi depăşeau cu mult competenţa. Chiar înainte de a rămâne singurul stăpân al Romaniei (Imperiul Roman cu capitala la Bizanţ)6, urmaşul vrednicului Constantin cel Mare se arată nevrednic de părintele său, nu doar apostaziind de la Ortodoxie în favoarea arianismului, dar şi încercând să-l impună pe acesta creştinilor. Urmaşul său, duşman al său şi antihrist, este Iulian Apostatul, nepot de frate al lui Constantin cel Mare. Acest rătăcit a încercat să restaureze păgânismul şi să distrugă Biserica. Orbirea sa a fost atât de adâncă încât a încercat să restaureze chiar şi cultul iudaic în defavoarea celui creştin, iar când Dumnezeu i-a distrus toată strădania nu s-a pocăit7.

Simbolică pentru situaţia Neamului Românesc este confruntarea dintre împăratul Valens (368-374), tot un rătăcit, dar arian de această dată, şi Sfântul episcop al Tomisului, Betranion. Împăratul, aflat din raţiuni militare – luptele cu goţii – în Dobrogea, a încercat să-l convingă pe Sfântul episcop, în plină slujbă, să se alăture arianismului. Se baza, desigur, nu doar pe argumentele teologice, ci şi pe prestanţa sa şi a suitei sale imperiale, precum şi pe forţa trupelor din zonă. Însă, după un răspuns documentat şi categoric, Betranion iese din biserică urmat de toţi credincioşii şi îşi continuă slujba în alt sfânt locaş, refuzând astfel unirea rugăciunii sale cu a ereticilor. Tot oraşul se adună de partea sa, astfel încât Valens trebuie să se limiteze la a-l exila. Tulburările stârnite silesc însă pe împărat să se plece în faţa episcopului iubit de popor şi să-l readucă în scaun. Românii uniţi îl învinseseră pe împăratul decăzut8.

Deşi se consideră de obicei că epoca Romaniei / Imperiului Roman de Răsărit începe cu anul 395 considerăm că este nepotrivit ca o excepţie – unitatea Apusului şi Răsăritului sub Teodosie I cel Mare – să fie tratată ca regulă. Bazele divizării Imperiului fuseseră puse încă în perioada împăraţilor păgâni traco-iliri, iar Sfântul Constantin cel Mare a consfinţit această situaţie încă în timpul domniei sale, atât prin mutarea capitalei cât şi prin felul în care şi-a asociat fiii la domnie. Mai este cazul să spunem că divizarea etnică dintre latinii apuseni şi Românii din zona Dunării şi Asiei Mici a favorizat această separaţie. Şi pentru că momentul în care Străromânii ajung la putere este momentul victoriei Bisericii, 313, credem că acesta, ori cel mai târziu 325, sunt anii de la care putem vorbi cu adevărat de apariţia Imperiului Roman de Răsărit (Romaniei).

În Imperiu ierarhia bisericească era asigurată, ceea ce nu se putea spune despre cea din teritoriile controlate de migratori. Mai mult, distrugerile îndreptate asupra oraşelor făceau practic imposibilă existenţa episcopilor care, prin canon apostolic, erau legaţi de acestea. De aceea privirile creştinilor din nordul Imperiului se îndreptau spre acesta, aşteptând de la fraţii din sud ajutorul duhovnicesc atât de necesar. Şi această aşteptare nu era nemotivată. De-a lungul Dunării, din Noricum în Sciţia, se găseau numeroase centre episcopale. O listă a episcopilor din Panonia Inferior, Moesia Superior, cele două Dacii – Ripensis şi Mediterranea – Dardania, Moesia Inferior şi Sciţia Mică a fost realizată în 1975 de părintele Mircea Păcurariu9. Completată de listele pentru Iliria, Panonia Superior, Noricum, Epir, Macedonia, Thracia, Chersonez etc., ar putea ajuta la formarea unei imagini nu doar asupra unităţii Românilor sud şi nord dunăreni, ci şi asupra vechii istorii bisericeşti a Neamului Românesc.

Întrebarea care se pune este: în ce măsură exista o unitate a Românilor din zonele aflate sub administraţie romană şi cei din zonele aflate sub influenţa Imperiului? Într-adevăr, până când, nu de prea mult timp, popoarele alogene balcanice, de la neogreci la croaţi, au început a-şi dezvolta cultura naţională şi a o impune şi Românilor de pe teritoriul lor, limba română avea un aspect deosebit de unitar10. Or, explicarea unităţii lingvistice a unui neam atât de întins a creat multe dileme şi polemici. O sinteză mai apropiată – şi cu mare autoritate în epocă – a realizat Ovid Densuşianu în a sa Istorie a limbii române, vol. I, Bucureşti, 1961. Domnia sa a trecut în revistă pe autorii “legali” în acea vreme, ocupându-se cei drept în mod special de lingvişti. A arătat izvoarele cercetărilor privind originea limbii române de la cronicari la Haşdeu şi Aron Densuşianu, de la Miklosich la Goston Paris, fiecare prezentat cu poziţia lui, într-un stil critic similar celui folosit de domnul I. Russu în Etnogeneza Românilor (Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino- romanică), Ed. Şt. Enc., Bucureşti, 1981. Soluţia domnului O. Densuşianu pare a fi la un moment dat formarea Românilor în sudul Dunării, în acele provincii considerate de d-sa romanizate. Am spus “pare a fi”, deoarece silit chiar de faptele domeniului său de specialitate – lingvistica – O. Densuşianu recunoaşte totuşi că romanica (străromâna) avea în evul mediu ramificaţii până în Carpaţi11. Ramificaţii, însă de mare influenţă! Este aici o contradicţie datorată unor fapte de limbă pe care domnia sa nu le poate explica altfel. Nu le poate explica deoarece nu ia în considerare propriile limite din domeniul istoriei. De fapt aici alunecă în aceeaşi greşeală pe care, în domeniul lingvisticii, i-o face lui Haşdeu12, respectiv aventurarea pripită pe teritoriul ipotezelor. Astăzi, când descoperirile arheologice trimit pretinşii savanţi imigraţionişti în grupul şovinist de care de fapt aparţin, ideile domnului O. Densuşianu par cu atât mai evident deplasate. Dar, revenind, trebuie să subliniem că d-sa a pornit de pe terenul unor fapte de limbă incontestabile, ce atestau un pronunţat caracter sudic al limbii române. În realitate, adevărul este mult mai simplu decât şi-l imaginase13.

Poporul român s-a format atât în Romania balcanică, din Noricum în Bitinia, cât şi în Romania nordică, de la izvoarele Oderului la ţărmurile Azovului; singura diferenţă este că Românii din nord, inferiori atunci celor sudici atât pe plan economic şi social cât şi organizatoric, militar etc, au fost mai mult influenţaţi decât au influenţat în raporturile lor cu Românii sudici. În acest fel se explică faptele de limbă observate de D-sa: prin polul de formare a limbii române, pol aflat în partea sudică a României, iar nu prin deplasări de populaţie nedovedite de absolut nici o sursă, fie ea documentară sau arheologică. Astfel apar lucrurile atunci când sunt luate în calcul toate aspectele palpabil transmise nouă, inclusiv cele privind existenţa unor teritorii care erau de dependenţă romană în chip real, deşi teoretic, oficial, erau separate de Imperiu.

Este bine să ne reorganizăm viziunea asupra începuturilor Neamului nostru, pentru a putea duce mai departe moştenirea şi misiunea.

Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea

1 Din punct de vedere etnic se înscrie în marile familii traco-romane ale Imperiului, marcând însă trecerea clasei superioare traco-romane la creştinism; el adună astfel, luând în considerare şi aspectul militar al vieţii sale, toate elementele de bază ale Neamului Românesc. Pentru viaţa şi spiritualitatea sa a se vedea şi studiul diac. P.I. David, Coincidenţe şi relaţii generale (indirecte) între Anglia şi Dacoromania (sec. III-XIII), «BOR», XCII(1975), nr.5-6, p.746-784.

2 Ca exemplu se poate studia modul introducerii simbolurilor creştine pe monezi, în Curs de istoria şi spiritualitatea Bizanţului, de prof. Emilian Popescu, Bucureşti, 1996, xerografiat, p.33.

3 Ibidem, p.35.

4 Th. Mommsen, op. cit., p.101; Pr. prof. Ioan Rămureanu, Sfântul Irineu, episcop de Sirmium , «ST», XXVII(1975), nr.3-4, p.204.

5 Şi poate ar trebui să atragem atenţia asupra faptului că această subordonare anulează basmele privind grecismul Macedoniei sau al altor provincii balcanice din acea vreme, dovedind că limba poporului – implicit, pentru acea vreme, şi a Bisericii – era, măcar o variantă a latinei vulgare (a se face comparaţie cu structura Imperiului, de obicei fidel imitată de Biserică, sau cu situaţia Bisericii din Cipru ).

6 ILD, p.47; Emilian Popescu, op. cit., p.46-47.

7 Emilian Popescu, op. cit., p.50-51.

8 Ibidem, p.51.

9 Pr. prof. Mircea Păcurariu, Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, «BOR», XCIII, 1975, nr.3-4, p.322-355, la p.-le 323-324.

10 Principalele diviziuni ale unei limbi sunt dialectele. Ori în sec. XVIII, după un mileniu şi jumătate de existenţă, Românii vorbeau doar patru dialecte. Mai mult, după cum arată cele mai vechi lucrări macedoromâne păstrate, acest dialect era atunci şi mai unitar, şi mai apropiat de dacoromână decât astăzi. Acest lucru este firesc dacă luăm în considerare atât râvna naţionalistă ce a însufleţit pe mai toţi conducătorii popoarelor alogene şi la nepăsarea, incompetenţa sau laşitatea ce i-a caracterizat pe mai toţi conducătorii Românilor (există excepţii, dar care nu schimbă regula, nici finalul – eventual îl amână ).